Istoricul Localităţii

Primele  menţiuni  scrise  despre  Cicârlău  şi  împrejurimi

 

Încă  de  la  începutul  feudalismului, Cicârlăul, împreună  cu  cetatea  Seini, aparţineau  de  cetatea  şi  domeniul  Medieşului  unde  stăpânea  famila  de  români  Morot (Morocz, Mauriciu). 

Pe  la  1231, regele  Ungariei  Andrei  al  II-lea  întăreşte  posesiunea  familiei  comitelui  Toma, pe  fiii  acestuia  Sebus  şi  Alexandru  asupra  celor  două  păduri, Chechiş  şi  Finteuş . În  descrierea  hotarului  pădurii  Chechiş (Keykus), unde  ne  interesează  partea  de  hotar  care  vine  în  contact  cu  zona  Cicârlăului, fără  a  numi  direct  Cicârlăul, se  precizează: „...ocoleşte  izvoarele  celor  două  pâraie, Miszot (n.n. Băiţa  şi  Nistru), înaintează  pe  dealul  mare (n.n. peste  Şindilit), ţinând  hotar  cu  neamul  Kaplony (din  hotarul  Cicârlăului). De  aici  mergând  mare  bucată  de  pământ, trece  creasta  din  Bik (n.n. Piclău)  până  la  Mogosliget (n.n. Lunca  Înaltă  de  pe  Coasta  Buşagului). De  aici  coboară  în  vale  şi  sfârşeşte  acolo  unde  pârâul  Miszot (Nistru)  se  varsă  în  Someş”.

În  1241, un  mare  pericol  pentru  întreaga  zonă  l-a  constituit  invazia  tătarilor.

În  lucrarea „Baia  Mare – 670" (Csoma  Gheorghe, Baia  Mare – 670, „Suprema  tărie  a  oraşului”, editura  Helvetica, Baia  Mare, 1999, p. 34), autorul, făcând  trimitere  la  o  lucrare (nepublicată)  a  lui  Schonher  Gyula, arată  că „după  1280  sunt  amintite  şi  localităţile  Ilba, Cicârlău, Săbişa, Băiţa”. Putem  afirma  că  Cicârlăul  şi  Ilba  existau  ca  localităţi  din  vechime, deşi  nu  deţinem  documente  scrise.

Din  1281  până  la  sfârşitul  sec. al  XV-lea  de  cetatea  şi  domeniul  Medieşului  aparţinea  şi  cetatea  Seini (Szinyer), cu  un  mare  număr  de  aşezări, între  care  şi  Cicârlăul (Analele  Institutului  de  Istorie  din  Cluj, XII, 1969, editura  Academiei  R.S.R., p. 22).

Pe  la  1363  fiul  lui  Mauriţiu  din  Medieş  era  magistru, comite (Alexandru  Filipaşcu, Istoria  Maramureşului, tip. ziarului „Universul”, Bucureşti, 1940, p. 56).

O  caracteristică  a  acestei  perioade  o  constituie  luptele, aproape  continue, dintre  orăşeni  şi  domeniile  feudale, ca  şi  cele  dintre  proprietarii  marilor  domenii  feudale. Astfel, la  1379, orăşenii  din  Baia  Mare  şi  Baia  Sprie  năvălesc  pe  domeniul  Medieşului, în  posesiunea  românească  Mogosliget, a  văduvei  şi  fiilor  banului  Simion, unde  omoară  un  iobag  şi  rănesc  pe  mai  mulţi  alţii (Maria  Holban, Din  cronica  relaţiilor  româno-ungare  în  sec. XIII-XIV, editura  Academiei  R.S.R:, Bucureşti, 1981, p. 292).

Prima  menţiune  scrisă  a  Cicârlăului  este  din  anul  1407, sub  numele  O  Sikarlo (Cicârlăul  Vechi) (Coriolan  Suciu, Dicţionar  istoric  al  localităţilor  din  Transilvania, vol. I-II, editura  Academiei  R.S.R., Bucureşti, p. 966). Acest  prim  act, adus  de  noi  copiat  la  xerox, se  află  în  Arhivele  Naţionale  Maghiare  din  Budapesta  şi  se  referă  la  o  plângere  către  regele  Ungariei, în  care  este  semnalată jefuirea  şi  aprinderea  satului  O  Sikarlo (Cicârlăul  Vechi). Actul (Arhivele  Naţionale  Maghiare  din  Budapesta, Documentul  220420  Lales  Acta  ani  fasce  29, annus  1407, nr. 15este  deteriorat, cu  ştersături  şi  conţine  în  rezumat  următoarele:

1407 (înainte  de  28  mai), Buda.

Sigismund, regele  Ungariei  cere  conventului  din  Lelesz  cercetarea  plângerii  lui  Nicolae  şi  Simion, fiii  lui  Ioan, fiul  banului  Simion  de  Medieşul  Aurit, care  se  referă  la  incendierea  satului  lor  numit  Cicârlău, precum  şi  omorârea  lui  Petru, voivodul  lor  de  acolo, rănirea  fiului  acestuia, jefuirea  şi  aprinderea  satului  de  către  supuşii  din  Şomcuta  Mare  ai  văduvei  lui  Drag, ai  fiului  acesteia  numit  Gheorghe  şi  ai  lui  Dumitru  şi  Sandru, fiii  lui  Balk  de  Beltiug.

În  acel  timp, Cicârlăul  a  fost  aşezat  în  locul  care  astăzi  se  numeşte „Satul  Pustiu”  de  pe  Valea  Cicârlăului (azi  Valea  Mare).

Din  acest  act  aflăm  şi  numele  primului  voievod, similar  cu  cel  de  jude (azi  se  numeşte  primar), al  Cicârlăului, numit  Petru.

După  acele  evenimente, oamenii  au  fost  obligaţi  să  coboare  mai  jos, spre  drum. Majoritatea  şi-au  ales  o  nouă  vatră  de  sat, pe  versantul  sudic  al  dealului  Căliman, cu  centrul  în  zona  fostei  biserici  şi  a  cimitirului  din  Căliman.

Luptele  feudale  au  pricinuit  multe  necazuri  locuitorilor  acestor  domenii.

De  cetatea  Seini (Zinyr)  aparţineau, la  1490, „46  de  târguri, sate  şi  castele”, între  care  şi  Cicârlăul (Csanki, Doc. 467, 600, în  Ştefan  Pascu, Voievodatul  Transilvaniei, vol. II, Cluj-Napoca, 1979, p. 289).

La  4  septembrie  1493, doc. 30332, regele  Ungariei  Vladislav  al  II-lea, dă  ordin  Capitlului  din  Oradea  să  cerceteze  la  faţa  locului  veridicitatea  reclamaţiilor  făcute  de  Ioan  şi  Nicolae, fiii  răposatului  Ştefan, fiul  lui  Ladislau  de  Bathory  şi  a  defunctei  doamne  Ana, fiica  lui  Mauritius  de  Medieş, potrivit  căreia  după  moartea  lui  Ştefan  Morocz  din  Medieş, numiţii  Andras  de  Bathor  şi  Georgius  fiul  acestuia  din  urmă  cu  comitele  Ştefan  de  Bathor, judele  curţii  regale  şi  voievodul  Transilvaniei, precum  şi  Ioan  de  Peren, împreună  cu  fiii  acestuia  Gabriel  şi  Mihail  au  ocupat  în  mod  abuziv  toate  cetăţile, târgurile, satele  şi  porţiunile  de  sate  aparţinătoare  de  cetatea  Seiniului, printre  care  sunt  enumerate  şi  Handalul  Ilbei, Cicârlăul (Sikarlo), Ilba, Merişor, Băiţa  etc., aflate  cândva  în  proprietatea  defunctului  Ştefan  Morocz.

În  răspunsul  dat  regelui  de  Capitlul  din  Oradea, la  9  septembrie  1493, privind  rezultatul  cercetărilor  făcute  de  către  Andreas  de  Perychk, om  de  credinţă  al  regelui, şi  preotul  Matheus, delegatul  Capitlului  în  Comitatul  Satu  Mare, se  constată  că  presupusele  învinuiri  cuprinse  în  mandatul  regal  sunt  adevărate. Coriolan  Suciu  menţionează  Bârgăul (Kissikarlo) alături  de  Cicârlău, la  1407.

Ilba  este  menţionată  prima  dată  la  1390  cu  numele  de  Iloba, împreună  cu  Handalul  Ilbei (în  1909  este  numit: Handal).

Printre  localităţile  dispărute  de  timpuriu, Coriolan  Suciu  (Op. cit., p. 410)  menţionează  localitatea  Tamasfalwa (n.n. Satul  lui  Toma  sau  Tomeşti), la  1493 (doc. 30332). Această  localitate  este  menţionată  alături  de  Cicârlău. Locul  ce  se  numeşte  „Sălişte”, în  zona  Horinciei  lui  Tămâian, unde  a  fost  vatra  acestei  aşezări.

Alte  localităţi  dispărute  şi  cu  locul  lor  neidentificat  sunt : Szegfalwa (Satul  lui  Ţânţaş), 1493 (doc. 30332), aparţinând  de  cetatea  Seini; între  Cicârlău  şi  Tăuţii  Măgherăuş, Mogosliget (Lunca  Înaltă, la  1231), precum  şi  Barthfalwa (tot  între  Cicârlău  şi  Tăuţii  Măgherăuş, la  1493).

Numele  satului

Cicârlăul  şi-a  primit  numele  de  la  Valea  Cicârlăului, care-l  traversează  de  la  nord  la  sud. Principalul  afluent  este  Valea  Cicârlăuţului. Istoricul  maghiar  Sirmay  susţine  că  numele  localităţilor  s-a  dat  după  numele  apelor  care  le  traversa.

Ungurii  n-au  ştiut  să  traducă  numele  localităţii  Cicârlău, l-au  scris  în  ortografia  şi  fonetica  maghiară: în  loc  de  ci – si, i – y, c – k, ău – o, rezultând  Sikarlo, Sykarlo.

În  prima  menţiune  scrisă, la  1407, apare  O  Sikarlo, O  însemnând  vechi, antic, deci  Cicârlăul  Vechi. Vatra  vechiului  sat  se  afla  în  locul  care  astăzi  se  numeşte  Satul  Pustiu. După  aprinderea  acestuia, satul  şi-a  mutat  vatra  pe  versantul  sudic  al  dealului  Căliman, în  jurul  fostei  biserici  de  piatră  şi  a  cimitirului  din  Căliman.

Un  număr  mai  mic  de  locuitori  şi-au  găsit  o  nouă  vatră, în  zona  cimitirului  de  azi  de  la  Balta  Bârgăului. Această  nouă  aşezare  s-a  numit  Cicârlăul  Mic, Kiss  Sikarlo, iar, de  la  1851, Borgo, Bârgău.

Cicârlăului  i  s-a  spus  Cicârlăul  Mare, Nagy  Sikarlo, iar  la  1828  Tsekerleu.

Valea  Cicârlăului, fiind  mai  mare  decât  cea  a  Cicârlăuţului, şi  pentru  a  nu  fi  confundate, i  s-a  spus  Valea  Mare.

Numele  de  Valea  Cicârlăului  l-a  primit  după  afluentul  acesteia  din  cursul  superior  şi  anume  Vâlceaua  Cicherii. Aceasta  şi-a  luat  numele  de  la  dealul  puţin  rotund  de  unde  izvorăşte, numit  Cicheră. Cuvântul  cicheră  este  sinonim  cu  chiceră, ticeră, citeră, ouţ, movilă, cuculeţ. Numele  acesta  se  regăseşte  şi  în  Maramureşul  de peste  Tisa, în  Transkarpatia, Ucraina.

În  ţară  nu  mai  există  localitate  cu  numele  de  Cicârlău. Nici  specialiştii  nu  au  găsit  explicaţia  originii  acestui  nume. Am  găsit  în  satul  Aluniş, comuna  Benesat, jud. Sălaj, un  deal  de  formă  rotundă, cel  mai  înalt  din  sat, căruia  i  se  spune  Cicârlău. 

Pornind  de  la  numirea  de  Cicheră, până  la  numele  actual, aceasta  a  evoluat  treptat, aşa  cum  reiese  din  înscrisurile  din  Registrul  de  stare  civilă  nr. 1885  pe  anii  1832-1859: Cicharlo, Cicherleu, Cicharlau, Cecarlau, Cicarlei. Pe  sigiliul  bisericii, aplicat  pe  un  act  la  1851  se  poate  citi: Sigiliu  bisericei  române  a  Cicârlăului  1851.

Lunga  dominaţie  maghiară, constrângerile  de  a  folosi  limba  maghiară  până  după  Marea  Unire  de  la  1  Decembrie  1918, au  dus  la  uitarea  unor  denumiri  în  limba  română. A  venit  vremea  să  se  scrie  şi  româneşte, dar  cum  să  se  scrie  Nagy  Sikarlo? Din  păcate  mulţi  n-au  apelat  la  studierea  documentelor. Le-a  fost  mai  lesne  să  inventeze  o „legendă”: „În  marile  păduri  de  stejar  şi  de  fag  ale  acestor  ţinuturi – glăsuieşte  legenda (n.n.: a  cui?, care?) – îşi  aveau  sălaş  întraripatele  în  dragoste  de  soare, ciocârliile, care  cu  trilul  lor  încântau  tăietorii  de  lemne. De  la  aceste  păsări  solare  pare  a  fi  venit  numele  satului  Cicârlău (ciocârlia – mai  târziu  masculinizat, Cicârlău – putând  fi  porecla  Cicârlău)”. (Cons. pentru  Cultură  şi  Ed. Socialistă, Aniversarea  corului  Căminului  Cultural  din  Cicârlău, 1921-1971, „Cântăm  de  50  de  ani”, 1971, p. 8).

După  umila  noastră  părere, ciocârliile „îndrăgostite  de  soare”  sunt  păsări  de  câmpie, nicidecum  avându-şi „sălaşul” în  „marile  păduri  de  stejari  şi  de  fag”. Această  pseudo-legendă  despre „Ciocârlău” a  persitat  zeci  de  ani, denumirea  nedispărând  complet  nici  astăzi, îndeosebi  pentru  cei  dn  zonele  mai  îndepărtate  de  Cicârlău

Obligaţiile  feudale  în  sec. XVI-XVII

Ţărănimea  liberă (libertini)  era  în  număr  foarte  mic. Majoritatea  covârşitoare  a  ţărănimii  a  ajuns  în  stare  de  dependenţă  faţă  de  stăpânul  feudal (nobili). Ţăranii  aveau  obligaţii  faţă  de  statul  feudal, faţă  de  stăpânul  feudal  şi  faţă  de  biserică.

Renta  feudală (dijma)  era  în  produse, în  muncă (robota, claca)  şi  în  bani (censul).

Până  la  răscoala  de  la  Bobâlna (1437), dijma  consta  în  a  zecea  parte  din  produse, robota  era  o  zi  pe  an, iar  censul  nu  era  determinat. Acum  se  stabileşte  la  10  denari  pe  an, apoi  la  12-100  denari  pe  an. Se  îngrădeşte  dreptul  de  liberă  strămutare  a  ţărănimii. S-a  creat „Unio  triom  nationum” (nobili, secui, saşi).

După  războiul  ţărănesc  condus  de  Gheorghe  Doja  din  anul  1514, s-a  creat  un  draconic  cod  de  legi  numit „Tripartitul”  lui  Werboczi. Robota  se  stabileşte  la  o  zi  pe  săptămână. Dijma  în  produse, a  noua  parte (nona)  se  achita  stăpânului  feudal, a  zecea  parte  din  produse (zeciuiala)  sau  dijma  bisericească  se  plătea  preotului. Darurile  se  legiferează.

Censul (birul)  faţă  de  visteria  regală  era  de  1-2  florini  pe  an. Ţărănimea  era  pedepsită  la „totală  şi  veşnică  iobăgie”.

Obligaţiile  feudale  erau  aceleaşi  atât  la  Cicârlău, cât  şi  la  Tăuţii  de  Jos (Tăuţii  Măgherăuş)  şi  asemănătoare  pe  întreg  domeniul  Seini  de  care  aparţineau  şi, împreună, de  domeniul  cetăţii  din  Medieşul  Aurit. Documentele  din  1569  şi  1578 (Acad. David  Prodan, Iobăgia  în  Transilvania, sec. XVI, vol. I, editura  Academiei  R.S.R., 1967, p. 2227, 256, 262, 287, 350), prevăd  sarcini  feudale  asemănătoare  pentru  Cicârlău  şi  Tăuţii  Măgherăuş.

La  1569, colonul (iobagul)  cu  100  vedre  de  vin  dă  la  Sânmartin  1  fl., cel  cu  50  de  vedre  dă  33  dinari, cel  care  nu  avea  atâta  vin, dar  are  6  boi, dă  şi  el  un  florin. Cei  fără  vin  şi  fără  boi  plătesc  câte  25  dinari.

La  1578, se  plăteşte  global  10  fl., dar  răscumpără  censul  cu  vin, fie  că  este  an  bogat  sau  producţie  mai  mică, dau  8  găleţi (cubuli), găleata  fiind  de  16  măsuri (mediae).

Preotul  primea  dijma  din  semănături, din  vin, din  mei  şi  din  stupi.

În  1583, media  producţiei  de  vin  este  de  90˝  găleţi. În  contul  censului  se  dădea  vin.

La  1578, dijma  vinului  este  aceeaşi  ca  în  1569. Nonă  nu  se  plăteşte. Dijma  din  vin, grâu, orz, ovăz, miei  şi  stupi  se  dădea  preotului.

Dijma  porcilor  e  generală  şi  în  1569  şi  în  1578. Se dădea  un  porc  de  turmă  de  la  10  în  sus. Răscumpărarea  celor  sub  10  era  de  4  dinari  pentru  cei  mari  şi  3  dinari  pentru  cei  mici. Dacă  pot  îngrăşa  porcii  în  pădurea  proprie (a  satului)  nu  sunt  obligaţi  la  dijmă, nici  la  răscumpărare.

Dijma  stupilor  îi  revine  preotului.

Obligaţiile  de  lucru  ale  colonilor (iobagilor)  sunt  nelimitate, atât  la  1569, cât  şi  la  1578.

Pădurile, care  în  urbariul  din  1569  sunt  înscrise  obişnuit  ca  ale  satelor, la  1578  sunt  înscrise  adesea  ca  bunuri  proprii  ale  domeniului.

Crâşmăritul  în  1569  e  nelimitat. Doar  cei  din  Tăuţii  Măgherăuş  răscumpără  obligaţia  crâşmăritului  pentru  stăpân. Fiecare  colon  cu  sesie  în  vin, dădea  după  cât  vin  va  avea  pe  an, la  100  de  găleţi (cubuli)  de  vin  sau  8  găleţi (în  raport  cu  cantitatea).

Gloabele  pentru  cei  găsiţi  în  neregulă  este  de  1  florin, din  care  a  treia  parte  revine  judelui.

Darurile  hotărâte  sunt  mai  puţine, dar  nu  lipsesc  darurile  nehotărâte. Se  practica  datul  ovăzului, numit „ovăzul  de  Crăciun”, uneori  mai  apare  şi  datul  fânului. Nonă  nu  dau, numai  dijmă, constând  dintr-o  găină  pe  care  o  dau  stăpânului  feudal. Dijma  mieilor  şi  stupilor  este  răscumpărată.

Obligaţiile  de  lucru (robota  sau  claca)  ale  iobagilor  sunt  nelimitate  atât  la  1568, cât  şi  la  1569.

Pământul  aloidal  cuprindea  pământul  pentru  arătură, fânaţă  şi  vii. Viile  sunt  şi  ele  lucrate  cu  munca  gratuită  a  iobagilor. Marile  vii  comune  sau  ale  ţăranilor  erau  obligate  şi  ele  la  dijmă.

Crâşmăritul, în  cele  două  urbarii, este  acelaşi, nelimitat, dar  se  răscumpără.

Se  practica  şi  cumpăratul  de  vin  pentru  nevoile  curţii  sau  pentru  crâşmăritul  stăpânului.

Alte  venituri  se  adunau  şi  din  vămi  şi  gloabe.

În  sec. XVII, legislaţia, starea  servituţilor, prestaţiilor, dijmei  şi  vinurilor  rezervate (pentru  cetate)  ale  Cicârlăului  sunt  aceleaşi  cu  cele  din  Tăuţii  de  Jos, deoarece  în  judecată  aparţin  de  Tăuţi, la  fel  ca  şi  în  sec. XVI

Situaţia  politică

 

Situaţia  politică  a  Cicârlăului  în  această  epocă  este  strâns  legată  de  cetatea  Seini.

La  1491, cetatea  Seini  intră  în  proprietatea  dinastiei  poloneze  a  Jagelonilor (Biro  Ernst, Monografia  Seiniului, Lucrare  de  diplomă, Cluj, 1966).

În  anul  1493, Bathori  Andras, prefect  de  Satu  Mare  şi  fratele  său, Istvan  de  Ecsed, ocupă  cetatea  Seini.

În  1520, întreg  domeniul  Medieşului (rămas  de  la  Medyesi  Morocz - Mauriciu), care  se  întindea  până  la  Tăuţii  Măgherăuş, a  fost  împărţit  între  mari  familiile  nobile. Cetatea  Seini, împreună  cu  satele  aparţinătoare, între  care  şi  Cicârlăul, intră  în  proprietatea  lui  Bathory  Andras, din  ramura  de  Ecsed.

După  bătălia  de  la  Mohacs (1526), în  care  şi-a  găsit  sfârşitul  regele  Ungariei, încep  luptele  pentru  tronul  Ungariei  între  Ioan  Zapolya  şi  Ferdinand  de  Habsburg. Într-o  luptă  sângeroasă  desfăşurată  pe  locul  numit  Valea  Sângeroasă, între  Seini  şi  Apa, în  anul  1563, împăratul  Ferdinand, sprijinit  de  Bathory  Andras, a  fost  înfrânt. Ca  răzbunare, partizanii  lui  Ioan  Zapolya  distrug  cetatea  Seini (Mihai  Bălaj, Monografia  Seiniului, mss., Biblioteca  judeţeană  Maramureş, Fond  Mihai  Bălaj, Nr. act  66).

Războaiele  de  la  sfârşitul  sec. XV – începutul  sec. XVII  în  care  a  fost  antrenată  şi  Transilvania, au  cauzat  distrugeri  foarte  mari  în  zona  Cicârlăului. Documentele  atestă  distrugeri  cauzate  atât  de  trupele  habsburgice, cât  şi  de  trupele  lui  Bocskoi. Astfel, în  1604, locuitorii  din  Cicârlău  se  plâng  de  faptul  că  au  fost  siliţi  să  fugă  şi  să  locuiască  în „Pădurea  Mare”, din  cauza  atrocităţilor  săvârşite  asupra  lor (Varga  Janos, Iobagrendser  a  magyarorsagi  feudalismus  kesei  szazadaiban  1556-1767, Budapest, 1969, p. 104).

La  1600, întreaga  zonă  intră  sub  influenţa  conducerii  impuse  de  Mihai  Viteazu. După  uciderea  lui  Mihai  Viteazu, armatele  generalului  Basta, la  1605, pustiesc  Seiniul.

La  1627, Cicârlăul  şi  Ilba  făceau  parte  din  domeniul  cetăţii  Ecsed (Borovski  Samu, Szatmar  Varmegye, Budapest, 1908, p. 123).

În  urbariul  cetăţii  Ecsed  din  1648  se  arată  că  Cicârlăul  a  fost  stăpânit  din  vechime  de  cetatea  Ecsed. Administrativ, Cicârlăul  depindea  de  curtea  din  Tăuţii  Măgherăuş. Cicârlăul  a  fost  donat  de  către  Gabriel  Bathory  lui  Ankajtner  Mihaly, căpitanul  de  atunci  al  cetăţii  Ecsed,  pe  cât  trăieşte. După  cum  raportează „ispanicu”  din  Tăuţi, căpitanul  a  murit  de  mult  timp, dar  soţia  lui  şi  acum  stăpâneşte  satul. Aşa  cum  se  spune, ar  exista  vreo  80  de  case  în  Cicârlău (A  Nagy-Karoly, Grof  Karoly  Csalad, Okleveltara, Budapest, 1887, vol. IV, p. 345-346).

Haiducia  în  Cicârlău

În  secolul  al  XVII-lea  se  intensifică  exploatarea  feudală  şi  naţională  a  românilor  din  Transilvania. Ţăranii  luptă  împotriva  stăpânitorilor  prin  diferite  forme: nesupunerea  la  lucru, fuga  de  pe  domeniul  feudal, haiducia  şi  răscoala.

În  anul  1638  Gheorghe  Rakozi  I, principele  Transilvaniei, a  ordonat  magistratului  din  Baia  Mare  extrădarea  iobagilor  fugiţi  de  pe  moşiile  nobililor.

Mai  mulţi  haiduci  au  activat  în  satele  Cicârlău  şi  Ilba.

În  noaptea  de  9  noiembrie  1662, lângă  Coasta  Buşagului, o  ceată  de  7  haiduci, în  frunte  cu  vestitul  căpitan  de  panduri (haiduci)  Csiprok  Demian  din  Cicârlău, au  atacat  şi  jefuit  de  toate  bunurile  pe  comercianţii  Marton  Covaci  şi  Ştefan  Bala  din  Ilosva, comitatul  Bereg  şi  alţi  cetăţeni  veniţi  la  târg  la  Baia  Mare.

Trei  dintre  haiduci  erau  călări, ceilalţi  pe  jos. Csiprok  Demian  avea  cal  alb. Pentru  dovedirea  acestor  fapte  au  depus  mărturie  7  locuitori  din  Măgherăuş (Tăuţii  Măgherăuş, de  care  aparţinea  administrativ  şi  Cicârlăul).

Prin  sentinţa  dată  în  27  ianuarie  1663, s-a  hotărât  ca  renumitul  “tâlhar” Csiprok  Demian, pentru  faptele  săvârşite, să  fie  tras  în  ţeapă  pe  Câmpul  Pipirig  din  Baia  Mare.

 

Revoluţia  de  la  1848-1849

 

Revoluţia  din  Transilvania  a  marcat  un  moment  de  vârf  în  lupta  populaţiei  româneşti  pentru  libertate  şi  drepturi  social-politice.

La  cinci  zile  după  votarea  legilor  revoluţiei  maghiare  din  18  martie  1848, care  vizau  desfiinţarea  iobăgiei, în  23  martie  1848, la  Baia  Mare  a  avut  loc  o  adunare  publică  unde  s-au  expus  aceste  legi  şi  consecinţele  acestora  asupra  populaţiei  româneşti (Victor  Cheresteşiu, Adunarea  naţională  de  la  Blaj, editura  Politică, Bucureşti, 1966, p. 175  şi  228). În  aceste  condiţii  iobagii  din  localităţile  din  jurul  oraşului  Baia  Mare, până  în  comitatul  Sătmar, nu-şi  mai  îndeplinesc  obligaţiile, silindu-i  să  renunţe  şi  pe  cei  care  voiau  să „robotească”: „nu  numai  că  nu  fac  slujba  domnească, dar  îi  şi  bat  pe  cei  care  vor  să  robotească” (Victor  Cheresteşiu, Op. cit., p. 228). Intelectualitatea  satelor  româneşti, prin  discursurile  ţinute  în  faţa  populaţiei, fac  cunoscute  drepturile  ce  le  are  naţionalitatea  română  majoritară, contribuind  la  reactivarea  conştiinţei  de  neam. Dieceza  din  Munkacsi, sesizată  de  propaganda  făcută  de  preoţii  români  în  rândul  sătenilor, îi  îndeamnă „să  propage  pacea  şi  să  nu  se  amestece  în  tulburările  politice” (Arhivele  Statului  Baia  Mare, Protopopiatul  greco-catolic  Seini, Dosar  147/1848). 

La  24  martie  1848, Simion  Bărnuţiu  lansează  o  proclamaţie  în  care  cere  recunoaşterea  românilor  ca  naţiune  politică  şi  se  pronunţă  pentru  desfiinţarea  iobăgiei  şi  în  rândul  românilor  din  părţile  stăpânite  de  Ungaria, împotriva  intenţiilor  revoluţionarilor  maghiari  de „unire” forţată  a  Transilvaniei  la  Ungaria, neţinând  seamă  de  doleanţele  românilor, care  formau  majoritatea  populaţiei  în  Transilvania. Se  produc  mari  frământări  sociale  şi  naţionale. Autorităţile  trec  la  represiuni  împotriva  românilor, introducând „statariul” – starea  de  asediu – în  întreaga  Transilvanie (Istoria  României, Compendiu, Bucureşti, 1969, p. 318). Nobilimea  maghiară  trece  la  organizarea  unor  gărzi  naţionale, menite  să  le  apere  proprietăţile  şi  liniştea  împotriva  mişcărilor  revoluţionare  ale  românilor. Asemenea  gărzi  au  fost  create  în  toate  localităţile  mari  din  Transilvania.

În  condiţiile  de  teroare  create  de  revoluţia  maghiară, românii  încep  să  se  organizeze  şi  ei. În  toate  satele  a  fost  citită  proclamaţia  care  îi  chema  pe  români, prin  reprezentanţii  lor, la  o  adunare  la  Blaj  pentru  ziua  de  30  aprilie  1848. Printre  cei  4000  de  români  prezenţi  la  această  adunare  au  fost  şi  reprezentanţi  din  satul  Merişor. Aici  s-a  discutat  situaţia  revoluţionară  creată  şi  s-a  convocat  o  nouă  adunare  pentru  ziua  de  3/15  mai  1848.

La  cea  de  a  doua  Adunare  Naţională  a  Românilor, ţinută  la  data  fixată  pe  Câmpia  Libertăţii  din  Blaj, participă  peste  40.000  de  români. Din  ţinuturile  nord-vestice  ale  districtului  participă, sub  steagul  tricolor, 120  de  delegaţi, conduşi  de  dascălul  Florin  Pop, notarul  Petru  Roman  şi  primarul  Nuţ  Pop  al  lui  Ieremia  din  Merişor (Câteva  episoade  din  trecutul  de  martiriu  a  românilor  din  judeţul  Satu  Mare, în  Cronica, an  IV, nr. 25, 21  iunie  1939).

Discursurile  rostite  în  cadrul  acestei  impunătoare  adunări  au  vizat  trezirea  conştiinţei  de  neam  şi  a  ideii  de  unitate  naţională. Glasurile  din   mulţime  exprimau  această  dorinţă  fierbinte: „Noi  vrem  să  ne  unim  cu  ţara”  sau „Ardealul  e  acum  România”. În  extazul  şi  bucuria  care  a  cuprins  mulţimea  s-a  cântat  prima  variantă  a  „Horei  Unirii”  şi  cântecul „Deşteaptă-te, Române”. Peste  mulţimea  participantă  la  această  măreaţă  adunare  a  naţiunii  române  fluturau  drapele  tricolore  româneşti, simbol  al  unităţii „în  cuget  şi  simţiri”.

Neţinând  seama  nici  de  data  aceasta  de  voinţa  naţiunii  române  majoritare, Dieta  din  Cluj  a  aprobat, la  29  mai  1848, anexarea  Transilvaniei  la  Ungaria, împotriva  voinţei  poporului  român. Această „unire” a  fost  aprobată  şi  de  împăratul  de  la  Viena. Înglobarea  forţată  a  Transilvaniei  la  Ungaria  a  produs  o  indignare  generală, provocând  ascuţirea  conflictelor  sociale  şi  naţionale  în  întreaga  Transilvanie. La  începutul  lunii  iunie  1848  au  fost  arestaţi  şi  persecutaţi  mai  mulţi  revoluţionari  români  din  jurul  Băii  Mari, printre  care  şi  cei  trei  fruntaşi  ai  românilor  din  Merişor (Câteva  episoade  din  trecutul  de  martiriu  a  românilor..., în  Cronica, ziar  cit., an  IV, nr. 25, 21  iunie  1939).

Autorităţile  maghiare  au  stabilit  pentru  ziua  de  15  iunie  1848  ţinerea  la  Baia  Mare  a  alegerilor  pentru  noile  organe  dietale.

Cu  12  zile  înaintea  acestor  alegeri, preoţii  români  din  satele  din  jurul  Băii  Mari, până  la  Seini, au  ţinut  o  şedinţă  la  Tăuţii  Măgherăuş, în  care  au  hotărât  să  susţină  candidatura  preotului  român  Gheorghe  Oros  din  Seini. În  ziua  când  a  sosit  delegaţia  trimisă  pentru  înscrierea  locuitorilor  cu  drept  de  vot, preotul  Cicârlăului  şi  Merişorului  Ştefan  Boroş, împreună  cu  fratele  său, au  reuşit  să  lămurească  populaţia  să  susţină  alegerea  ca  deputat  a  unui  român, în  persoana  preotului  din  Seini. Era  împotriva  notarului  Kozma  Mihaly, care  încerca  să  sprijine  alegerea  unui  deputat  maghiar, deşi  românii  din  Cicârlău  şi  împrejurimi  erau  majoritari: 22.000  români, 9.000  maghiari. După  ce „faptul  a  fost  îndeplinit”, populaţia, împreună  cu  preotul, au  ieşit  pe  câmp, fiind „sărbătoarea  sfinţirii  grâului”, la  care  preotul, folosindu-se  şi  de  acest  prilej, „a  instigat  din  nou  populaţia”, spunând  că „după  ce  revoluţionarii  maghiari  şi-au  alungat  regele, vor  să  ne  alunge  şi  pe  noi” (Câteva  episoade  din  trecutul  de  martiriu  a  românilor..., în  Cronica, Ziar  cit,. an  IV, nr. 25, 21  iunie  1939). Mai  cerea  locuitorilor  din  sat  să  nu  se  lase  influenţaţi  de  notarul  Kozma  Mihaly  din  Cicârlău. În  seara  precedentă  zilei  alegerilor, românii  din  Cicârlău  s-au  adunat  din  nou  şi  au  hotărât  să  plece  cu  toţii  la  alegeri  în  Baia  Mare, sub  stindard  propriu  confecţionat  de  comerciantul  Ioan  Moldovan din  Baia  Mare, dar  fără  notarul  din  Cicârlău „care  nu  vrea  nici  un  bine  populaţiei  locale”. Acesta, însă, neţinând  seama  de  voinţa  populaţiei  locale, a  plecat  separat  şi  a  votat  cu  candidatul  guvernamental, Ludovic  Kovacs.

În  ziua  alegerilor  locuitorii  satelor  româneşti  din  zonă  s-au  prezentat  la  Baia  Mare „sub  stindard  naţional  tricolor” şi  cu  un  candidat  propriu, în  persoana  preotului  român  Gheorghe  Oros  din  Seini. În  loc  să-şi  poată  manifesta  liber  dreptul  de  vot, românii  au  fost  atacaţi  de  jandarmi  şi  garda  naţională  maghiară „călări”, rănindu-i  pe  mulţi  şi  făcând  victime  în  rândul  românilor. În  felul  acesta  au  înţeles  maghiarii  să  acorde  drepturi „egale”  naţiunii  române. Prin  forţă  şi  intimidare  l-au  silit  pe  candidatul  românilor  Gheorghe  Oros  să-şi  retragă  candidatura, astfel  fiind  ales  în  Dietă  candidatul  maghiarilor, Kovacs  Ludovic.

A  doua  zi  după  alegeri, la  Cicârlău  are  loc  o  nouă  adunare  a  preoţilor  români  din  satele  zonei, la  care  s-au  discutat  abuzurile  autorităţilor  în  ziua  alegerilor  şi  s-a  respins  legalitatea  acestora. Locuitorii  din  Cicârlău  se  adună  din  nou  şi, împreună  cu „juraţii”  refuză  să-l  mai  recunoască  pe  Kozma  Mihaly  ca  notar, acuzându-l  de  uneltire  împotriva  românilor  şi  din  a  cărui  cauză  românii  n-au  câştigat în  alegeri. Sub  ameninţarea  sătenilor  revoltaţi, notarul  a  fugit  şi  s-a  ascuns. Populaţia  pune  stăpânire  pe  primărie. În  locul  notarului  care  i-a  trădat, a  fost  instalat  Costan  Goja, jurat, care  a  preluat  sigiliul  notarial. Ca  jude  mare  al  Cicârlăului  este  reinvestit  Vonuţ  Pintye. Primarul  din  Tăuţii  Măgherăuş, Gheorghe  Şipoş, aprobă  înlăturarea  notarului  din  Cicârlău. 

 

De  la  15  iunie  1848, data  alegerilor, până  la  17  iulie  1848, data  când  notarul  alungat  din  Cicârlău  reclamă  cele  întâmplate, afirmând  că „de  atunci  stau  aici  în  casa  mea, în  nesiguranţă, împreună  cu  slujitorii  mei  şi  au  reuşit  ca  nimeni  să  nu  aibă  încredere  în  mine  şi  să  nu  stea  nimeni  de  vorbă  cu  mine, nici  măcar  juraţii”, acţiunile  conjugate  ale  tuturor  românilor  din  zonă, care  au  dus  la  înlăturarea  notarului  maghiar  şi  la  instalarea  unei  conduceri  româneşti  la  Cicârlău, dovedesc  existenţa  unui  puternic  centru  revoluţionar.

După  mai  bine  de  o  lună  de  zile  de  revoltă  populară, autorităţile  maghiare  au  trimis  în  localitate  o  comisie  de  anchetă  pentru  a  aplana  revolta  şi  a  restabili  vechea  ordine.

Anchetatorii  au  formulat  trei  întrebări  pentru  martorii  interogaţi:

1.- Dacă  au  fost  de  faţă  când  s-a făcut  înscrierea  locuitorilor  cu  drept  de  vot  pentru  alegerile  comitale  şi  ce  cuvântare  a  ţinut  preotul  cu  ocazia  sfinţirii  grâului;

2.- Ce  vorbe  aţâţătoare  a  spus  preotul;

3.- La  aţâţarea  cui  a  fost  înlăturat  notarul  Kozma  Mihaly.

Ancheta  confirmă  cele  sesizate  de  notarul  Kozma, iar  martorii  recunosc  că  notarul  a  fost  demis  şi  alungat  pentru  că „ţinea  cu  ungurii” (Câteva  episoade  din  trecutul  de  martiriu  a  românilor..., în  Cronica, Ziar  cit,. an  IV, nr. 25, 21  iunie  1939). 

În  aceste  condiţii, când  revoluţionarii  maghiari  prevedeau  drepturi  egale  şi  pentru  români (şi  alte  naţionalităţi), încercând  să-i  supună  cu  forţa, românii  şi-au  constituit  propriile  lor  tabere  revoluţionare, conduse  de  căpetenii  locale. Revoluţionarii  din  Merişor  şi  împrejurimi  şi-au  constituit  propria  tabără  cu  cartierul  general  în Viile  Cicârlăului, acolo  unde, cu  aproape  un  secol  în  urmă, îşi  aveau  comandamentul  şi  haiducii  lui  Pintea  Viteazul: Peştera  lui  Pintea, Ciorgăul  lui  Pintea, sau, mai  târziu, Ciorgăul  lui  Tulvai (al  Tâlharului) demonstrează  ţinerea  de  minte, memoria  noastră.

La  sfârşitul  lunii  august  1848, cei  trei  fruntaşi  revoluţionari  din  Merişor: Florian  Pop, Petru  Roman  şi  Nuţ  Pop  reuşesc  să  adune  în  tabăra  din  Viile  Cicârlăului  vreo  800  de  oameni, pe  care-i  trec  cu  podul „umblător”  peste  Someş, apoi  peste  Munţii  Meseşului  în  Munţii  Apuseni  la  Avram  Iancu.

Creşterea  tensiunii  între  cele  două  tabere  revoluţionare  de  români  şi  maghiari  a  dus  la  convocarea  celei  de  a  treia  Adunări  de  la  Blaj, în  ziua  de  15  septembrie  1848. La  această  adunare, ţăranii  s-au  prezentat  înarmaţi, cerând  încetarea  terorii  împotriva  românilor, anularea  anexării  Transilvaniei  la  Ungaria  şi  înfiinţarea  Gărzilor  Naţionale  Române. În  acest  scop  se  trece  la  înarmarea  intensă  a  ţăranilor  pentru  a  face  faţă  atacurilor  duşmane.

La  îndemnul  lui  Avram  Iancu, cei  trei  revoluţionari  din  Merişor, împreună  cu  alţi  fruntaşi  revoluţionari  din  zonă, adună  în  tabăra  de  la  Cicârlău  Vii, circa  2000  de  oameni, pe  care  urmau  să-i  conducă  la  Avram  Iancu  în  Munţii  Apuseni.

În  noaptea  de  7  spre  8  octombrie  1848, cei  trei  conducători  revoluţionari  din  Merişor  s-au  întors  la  casele  lor  din  Merişor  pentru  a-şi  lua  rămas  bun  şi  pentru  a-şi  asigura  hrana  de  drum. Ca  urmare  a  trădării  lor  de  către  morarul  ungur  din  sat, cei  trei  au  fost  arestaţi  şi  întemniţaţi  la  Tăuţii  Măgherăuş. A  doua  zi, au  fost  duşi  la  Baia  Mare, judecaţi  şi  condamnaţi  la  moarte  prin  spânzurătoare. Sentinţa  a  fost  executată  în  ziua  de  10  octombrie  1848, pe  colinele  de  lângă  Satu  Nou  de  Jos.

Aceste  evenimente  n-au  reuşit  să  oprească  plecarea  celor  2000  de  oameni  spre  Munţii  Apuseni, unde  s-au  înrolat  în  armata  condusă  de  Avram  Iancu.

Gărzile  naţionale  maghiare  au  trecut  la  terorizarea  familiilor  celor  plecaţi  şi  la  arestarea  altor  aproape  50  de  conducători  locali, care  au  fost  spânzuraţi  pe  dealul  Dura  şi  în  piaţa  oraşului  Baia  Mare (vz. Aurel  Vaida, Participarea  Chioarului  la  revoluţia  românilor  din  Transilvania, în  Marmaţia, nr. 4, p.117).

Confruntarea  celor  două  armate  revoluţionare, a  maghiarilor  şi  românilor, a  dat  posibilitate  forţelor  contrarevoluţionare  habsburgice  şi  ţariste  să  înfrângă  mai  întâi  revoluţia  maghiară  şi  apoi  pe  cea  a  românilor, confirmând  încă  o  dată  zicala „doi  se  bat, al  treilea  câştigă”. Stăruinţele  de  împăcare  a  conducătorilor  celor  două  revoluţii, făcute  de  Nicolae  Bălcescu (Seghedin, 14  iulie  1849), s-au  dovedit  a  fi  prea  târzii. Armistiţiul  de  la  Şiria, din  13  august  1849, a  pus  capăt  revoluţiei  maghiare, apoi  a  fost  înfrântă  şi  revoluţia  românilor  din  Transilvania. Totuşi, revoluţia  de  la  1848/1849  a  dus  la  desfiinţarea  iobăgiei. Însă  nu  a  rezolvat  problema  naţională. Populaţia  românească  din  Transilvania  a  continuat  să  fie  asuprită  şi  desconsiderată (vz. Gutinul, an  I, 1889, nr.  26, sept.  şi  an  II, nr. 8, febr. 1890), însă  a  continuat  lupta  de  afirmare  naţională, îndeosebi  după  anexarea, în  1867, a  Transilvaniei  la  Ungaria. În  1881  se  înfiinţează  Partidul  Naţional  Român. S-a  hotărât  alcătuirea  unui  Memoriu  către  Curtea  Imperială  de  la  Viena, în  care  să  se  înfăţişeze  suferinţele  românilor  şi  revendicările  lor  fundamentale. Memoriul  a  fost  definitivat  în  martie  1890  şi  depus  la  Cancelaria  Imperială  de  o  delegaţie  formată  din  300  de  persoane. Printre  fruntaşii  memorandişti  se  aflau  şi  Gheorghe  Pop  de  Băseşti, Vasile  Lucaciu  din  Şişeşti, Atanasie  Demian  din  Negreia (Şişeşti). Procesul  memorandiştilor  de  la  Cluj, 1894, a  declanşat  un  val  de  proteste  şi  solidarizare  a  populaţiei  majoritare  româneşti  în  Transilvania.

Stindardul  Naţional  Român

 

Un  moment  de  seamă  în  clarificarea  conştiinţei  naţionale  a  poporului  român  l-a  constituit  Şcoala  Ardeleană, în  frunte  cu  discipolii  ei: Petru  Maior, Samuel  Micu  Klein, Gheorghe  Şincai. Conştiinţa  de  neam  şi  de  unitate  este  oglindită  şi  în  alegerea  culorilor  pentru „stindardul  naţional  român”. Cele  trei  culori – roşu, galben  şi  albastru – consemnau  însemnele  locuitorilor  din  străvechea  Dacie  încă  de  pe  la  anul  553, pe  vremea  împăratului  Justinian.

Sub  stindard  naţional  român, locuitorii  din  Cicârlău  şi  împrejurimi  luptă  la  1848  pentru  dreptate  socială  şi  unitate  naţională.

Înaintea  alegerilor  dietale  din  15  iunie  1848, reprezentanţii  satelor  dintre  Seini  şi  Baia  Mare, dar  şi  Recea  şi  Mocira, au  ţinut  o  adunare  la  Tăuţii  Măgherăuş, unde  au  hotărât  să  susţină  drept  candidat  pentru  Dietă  pe  Gheorghe  Oros, preot  greco-catolic  din  Seini. Locuitorii  din  Cicârlău  au  hotărât  să  meargă  fără  notarul  local  Kozma  Mihaly, care-l  susţinea  pe  candidatul  maghiar. În  timpul  alegerilor  de  la  Baia  Mare, alegătorii  români  au  fost  atacaţi  de  jandarmii  călări  din  Baia  Sprie, până  la  urmă  candidatul  român  fiind  silit  să  renunţe  la  candidatură. A  doua  zi  după  alegeri, la  16  iunie  1848, reprezentanţii  românilor  din  zona  Baia  Mare-Seini  ţin  o  nouă  întrunire  la  Cicârlău  unde  hotărăsc  să  ducă  mai  departe  lupta  pentru  dreptate  socială  şi  libertate  naţională. În  Viile  Cicârlăului, sub  Dealul  Pticlău, în  locurile  numite Izvorul  lui  Tulvai  şi  Peştera  lui  Pintea, s-a  constituit  o  tabără  de  cca. 800  de  oameni, care  urmau  să  plece  în  Munţii  Apuseni, la  Avram  Iancu. Ei  au  fost  conduşi  de  Nuţ  Pop, Petru  Roman  şi  Flore  Pop  din  Merişor. În  urma  unei  trădări, cei  trei  conducători  sunt  arestaţi  şi  condamnaţi  la  moarte, fiind  spânzuraţi  lângă  Satu  Nou  de  Jos. 

Sub  impulsul  marilor  sentimente  ce  izvorau  din Tricolor, zeci  şi  sute  de  mii  s-au  adunat  pe  vechile  locuri  de  legendă  ale  vestiţilor  haiduci, de  dinaintea  lui  Pintea, în  timpul  lui  şi  şi  după  el. Sunt  locuri  care  şi  astăzi  păstrează  amintirea  lor.

Alegerile  pentru  noua  Dietă  din  iunie  1848  au  demonstrat, dacă  mai  era  necesar, adevărul  exprimat  de  Avram  Iancu: „Nu  la  masa  verde, ci  în  câmpul  verde” vor  ungurii  să  rezolve  problema  românilor.

După  revoluţia  de  la  1848  a  crescut  conştiinţa  naţională  a  românilor. Sub  faldurile  tricolore  s-au  adunat  la  Blaj  delegaţii  românilor  din  toate  aşezările  din  Transilvania  pentru  a-şi  exprima  din  nou  dorinţa  sfântă, de  veacuri, care  anima  naţia  română: „Noi  vrem  să  ne  unim  cu  Ţara!”. Cei  120  de  delegaţi  români  din  nord-vestul  Transilvaniei, participanţi  la  Marea  Adunare  de  la  Blaj, şi-au  exprimat  dorinţa  de  a  lupta  pentru  realizarea  acestui  vis. Revoluţionarii  maghiari  n-au  înţeles  acest  lucru  şi  n-au  acordat  românilor  aceleaşi  drepturi  pe  care  le-a  obţinut  revoluţia  maghiară. Acest  fapt  va  constitui  începutul  sfârşitului  întregii  revoluţii  maghiare. 

Sub  faldurile  stindardului  naţional  român, 120  de  delegaţi  din  zonă  participă  la  Adunarea  de  la  Blaj, unde  s-a  hotărât  înarmarea  poporului  român.

Peste  timp, stindardul  naţional  român  va  intra  în  inventarul  bisericii  din  Cicârlău, fiind  consemnat  în  registre  la  1858, 1866, 1870, devenind  simbol  al  luptei  românilor  pentru  dreptate  şi  unitate  naţională. La  toate  întrunirile  şi  acţiunile  mai  importante  din  activitatea  bisericii  din  Cicârlău, se  arbora  drapelul  naţional  român. Prin  arborarea  acestui  drapel, românii  din  Cicârlău  şi  împrejurimi  au  salutat  Unirea  Principatelor  la  1859. Credinţa  în  unirea  tuturor  românilor, a  celor  de  aici, din  Transilvania, cu  fraţii  lor  de  peste  Carpaţi, din  România, a  fost  neîntreruptă. Bucuriile  şi  izbânzile  unora  erau  ale  tuturor, iar  necazurile  erau  resimţite  de  întreagă  suflarea  românească.

Războiul  de  Independenţă  a  României  din  anii  1877-1878  a  constituit  o  nouă  ocazie  de  manifestare  a  sentimentelor  naţiunii  române. Pentru  sprijinirea  armatei  române, care  participa  la  acest  război, băimăreanca  Ghizela  Cresta  Drumaru, în  dorinţa  de  a „concurge  întru  uşurarea  durerilor  vulneraţilor”, organizează  o  amplă  campanie  de  strângerea  ofrandelor  în  Baia  Mare  şi  împrejurimi, printre  care  şi  în  Ilba.

Apropierea  realizării  visului  Marii  Uniri  a  înflăcărat  inimile  oricărui  român. Evenimentele  care  au  precedat  Marea  Unire, ale  celor  din  vremea  Unirii  şi  ale  celor  care  i-au  urmat, s-au  desfăşurat  sub  acelaşi  imbold  al  nestrămutatei  credinţe  de  unitate  a  tuturor  românilor, a  tuturor  celor  care  simt  româneşte.

În  1918  ungurii  au  dus  din  Cicârlău  5  clopote, 2  mari  şi  trei  mici. Clopotul  cel  mare  a  fost  de  16  măji (cca. 1600  kg.). Nicolae  Motica, de  74  de  ani  în  1982, ştie  că  acest  clopot  se  află  la  Budapesta. S-a  cumpărat  un  alt  clopot, de  la  Bucureşti, să  sune „româneşte”, care  şi  azi  se  află  în  clopotniţa  din  Cicârlău.

La  25  noiembrie  1918, sub  acelaşi  stindard  tricolor  român, s-a  format  în  comuna  Cicârlău  Consiliul  Naţional  şi  Garda  Naţională  locală, subordonată  Consiliului  Naţional  Ronân, Cercul  Baia  Mare. Din  Consiliul  Naţional  Român  din  Cicârlău  au  făcut  parte: Nicolae  Breban, Pamfil  Gangea, Dumitru  Jurjea, Paul  Pop, Ioan  Pop  a  Florii, Macovei  Maxim, Dumitru  Găvrilaş  şi  alţii. După  depunerea  jurământului  de  către  membrii  aleşi, s-a  cântat  Imnul  Naţional  Român, iar „Din  ordinul  Consiliului  Naţional  Român  din  Cicârlău, în  administraţia  comunei  au  fost  introduşi  funcţionari  români, însă  pentru  aceea  limba  de  conducerea  oficiului  până  acuma  e  cea  magheară; altcum  toţi  aşteaptă  cu  dor, aprobarea  supremă  a  Consil. Naţional  a  deciziunii  Marei  Adunări  de  la  Alba  Iulia”. Grija  principală  a  acestor  funcţionari  era  îmbunătăţirea  aprovizionării  alimentare, faţă  de  care  antistia  comunală (primăria – n.n.)  la  timpul  său  nu  s-a  îngrijit  deloc, deşi  în  comuna  aceasta, cea  mai  mare  parte  a  locuitorilor  sunt  lipsiţi  de  celea  a  traiului  de  toate  zilele” (Consiliul  Naţional  Român, Cercul  Baia  Mare, act. 25, 19  nov. 1918).

La  Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din ziua de 1 Decembrie 1918, delegaţii  aleşi  din  comuna  Cicârlău  nu  au  ajuns, dar  au  participat  câte  cel  puţin  două  persoane  din  fiecare  sat  aparţinând  azi  comunei. Dovadă  a  acestei  participări  o  constituie  şi  existenţa, în  Cicârlău, a  unei  medalii  comemorative  a  zece  ani  de  la   Unire (1918-1928). La  această  Mare  Adunare, care  a  consfinţit  împlinirea  de  veacuri  a  românilor, a  fluturat  din  nou  Stindardul  Naţional  Român  din  Cicârlău, cel  de  la  1848.

La  29  decembrie  1918  are  loc  adunarea  de  la  Seini, în  care  s-a  ales  Consiliul  Naţional  Român  Cercual  Seini. Din  Cicârlău  au  fost  aleşi: Nicolae  Breban, Teofil  Oancea  şi  Teodor  Robaş. Sub  faldurile  tricolore, populaţia  exclamă: „Trăiască  România  Mare” şi  se  cântă  imnul  naţional  român. Adunarea  se  încheie  cu  cântece  şi  exclamaţii: „Trăiască  România  Mare  cu  Bucovina  şi  Ardealul” (Consiliul  Naţional  Român, Cercul  Seini, act. 12, 1918).

În  luna  decembrie  1918  trupele  române  eliberatoare  au  ajuns  la  Baia  Mare. La  6  ianuarie  1919, aliniamentul  cu  posturile  înaintate  ale  armatei  române  treceau  prin  comuna  Cicârlău  peste  vârful  Capul  Fetei. Trupele  maghiare  se  aflau  instalate  în  satul  Ilba, linia  frontului  împărţind  în  două  comuna  Cicârlău.

Dispoziţia  Consiliului  Naţional  Român  Baia  Mare  din  21  februarie  1919, prin  care  se  cerea  arborarea  Tricolorului  naţional  român  pe  toate  instituţiile, a  fost  trimisă  în  copie  tuturor  Consiliilor  Naţionale  Române  comunale „care  au  procedat  în  consecinţă”.

Stindardul  naţional  român  din  Cicârlău  a  fluturat  pentru  ultima  oară  pe  edificiul  cel  mai  înalt  din  sat – turnul  bisericii  din  localitatea  aflată  pe  linia  de  demarcaţie  a  frontului. Flamurile  stindardului  străluceau  şi  încălzeau  inimile  soldaţilor  români  şi  sătenilor, îmbărbătându-i  în  aceste  zile  geroase  de  iarnă. În  această  perioadă  s-au  petrecut  fapte  care  au  rămas  adânc  întipărite  în  inimile  localnicilor.

Frumosul  Drapel  Român  care  flutura  în  vânt  a  stârnit  furia  armatei  maghiare  ce  se  afla  în  Ilba  şi  au  tras  cu  tunurile  asupra  lui, însă  nu  şi-au  atins  ţinta. Atunci  Miclăuşiţa  Pişta  din  Viile  Cicârlăului - care  a  fost  eliberat  de  armata  română, la  rugămintea  unor  români, vecini   de-ai  lui – nu-şi  respectă  jurământul  dat, trădează  şi  fuge  la  Ilba; acolo  el  serveşte  la  tunuri  în  armata  maghiară, cauzând  multe  pierderi  posturilor  înaintate  ale  armatei  române. S-a  tras  şi  asupra  bisericii  din  Cicârlău. Urmele  schijelor  se  păstrează  şi  azi  pe  grinda  clopotniţei  din  Cicârlău, iar  turnul, care  a  avut  şi  el  de  suferit, a  fost  refăcut  în  întregime (Glasul  dreptăţii, ziar, Baia  Mare, 23  oct. 1936, p. 3).

În  dimineaţa  zilei  de  28  februarie  1919, două  companii  inamice, susţinute  de  artilerie, atacă  posturile  armatei  române  din  Cicârlău, o  parte  din  acestea  fiind  nevoite  să  se  retragă  temporar  spre  Buşag, iar  altele  să  se  ascundă, cu  ajutorul  localnicilor, în  beciul  lui  Ghiuru  din  Căliman. Localitatea  este  recucerită  prin  intervenţia  promptă  a  trupelor  de  rezervă. Drapelul  a  fost, totuşi, salvat  la  timp. Au  urmat  alte  lupte  crâncene  până  spre  mijlocul  lunii  aprilie  1919.

 

Într-o  zi  de  joi, 13  aprilie  1919, o  grupă  de  soldaţi  români  a  pătruns  în  Ilba  pentru  a  elibera  prizonierii, dar  nu  au  găsit  nimic. S-au  retras  strigând „Trăiască  România  Mare”, oamenii  ieşeau  pe  la  porţi  şi  răspundeau  şi  ei „Trăiască  România  Mare”. 

a  începutul  secolului  XX  situaţia  românilor  continuă  să  se  agraveze. Cotidianul  socialist “Nepsana” (Graiul  poporului)  din  anul  1903  scrie  că  din  ştirile  sosite  din  judeţele  Maramureş  şi  Satu  Mare  reiese  că “din  365  de  zile  ale  anului - locuitorii  români  flămânzesc  mai  mult  de  200  zile” (Nepsana, aprilie  28, 1903).

Lipsa  de  pământ  a  ţărănimii  se  datora  existenţei  unor  mari  proprietăţi. Astfel, contele  Karolyi, care  avea  mari  proprietăţi  în  Cicârlău, deţinea  în  total  101.000  iughere (Szatmar  varmegye  monographioja, Budapest, 1908, p. 315).

Pământul  era  lucrat  cu  angajaţi  permanenţi  sau  prin  munca  la  tarla. Angajaţii  permanenţi, angajaţi  şi  servitori, aveau  o  renumeraţie  anuală  care  varia  între  300-649  coroane. Aceştia  erau  plătiţi  în  bani, produse  şi  chirie. (Aurel  Socolan, Mişcări  muncitoreşti-ţărăneşti  până  la  1918  în  judeţul  Maramureş, în  Lupta  maselor  populare  maramureşene, Baia  Mare, 1972, p. 34).

Un  argat, servitor  familist, din  Cicârlău, primea  într-un  an  145  coroane, 50  kg. grâu, 50  kg. secară, 59  kg. porumb, 12  kg. grăsime  slănină, 12  kg. sare, 602  kg. legume  şi  cartofi, 1200  stânjeni  pământ  arabil, 50  stânjeni  grădină  de  zarzavat. Evaluând  suma  totală, plus  chiria - totalul  se  ridică  la  570  coroane.

Remuneraţia  unui  bărbat  necăsătorit, în  Cicârlău, era  echivalentă  în  bani: 200  coroane; valoarea  lucrărilor: 6  coroane; valoarea  alimentelor  219  coroane; valoare  totală - 425  coroane.

Remuneraţia  unei  femei  era  în  coroane: remuneraţie  în  bani - 180  coroane; valoarea  altor  lucrări - 10  coroane; valoarea  alimentelor - 200  coroane. Valoare  totală - 319  coroane.

În  cadrul  muncii  la  tarla  se  proceda  în  felul  următor: pentru  întreaga  muncă  la  tarla  şi  seminţele  date  de  producător, produsele  erau  împărţite  în  jumătate (în  parte). Doar  numai  pentru  întreţinerea  culturii  de  porumb  se  primea  1/3  din  produse.

Asemănător  se  retribuia  la  recolta  de  fân, prestarea  altor  munci  suplimentare  în  folosul  proprietarului.

În  Cicârlău  era  foarte  răspândită  şi  munca  cu  ziua. Plata  muncii  cu  ziua  diferea  de  la  sezon  la  sezon. Dar, pentru  aceeaşi  muncă, femeile  şi  copiii  erau  mai  prost  plătiţi  decât  bărbaţii.

La  sfârşitul  secolului  al  XIX-lea  şi  începutul  secolului  XX  funcţiona  în  Cicârlău  o  fabrică  de  spirt  şi  de  prelucrare  a  fructelor. Urmele  acesteia  se  mai  observă  şi  azi  în  grădina  proprietarului, la  nord  de  dealul  Citerii  şi  pârâul  Văii  Mari. Din  păcate  nu  deţinem  alte  detalii  cu  privire  la  această “fabrică”. 

 

septembrie - decembrie  1905

Campania  de  întruniri  din  septembrie – decembrie  1905  al  cărei  obiectiv  a  fost  afirmarea  luptei  naţionale  a  românilor  pentru  egala  îndreptăţire  a  naţionalităţilor  pentru  apărarea  fiinţei  naţionale, a  culturii  şi  limbii  româneşti, pentru  acordarea  votului  universal, reprezenta  un  moment  important  în  cadrul  mişcării  naţionale. Importanţa  acestei  acţiuni  creşte  cu  atât  mai  mult  cu  cât  erau  primele  acţiuni  de  amploare  organizate  de  Partidul  Naţional  Român  în  cadrul  politicii  de  activitate. Peste  tot  întrunirile  care  au  avut  loc  la /.../  Seini /.../  s-au  adoptat  moţiuni  şi  rezoluţii  ca  expresie  a  voinţei  de  luptă  a  maselor...

Vorbitorii, în  majoritate  membri  în  conducerea  Partidului  Naţional  Român  sau  în  cercurile  electorale, au  demascat  politica  de  deznaţionalizare  a  claselor  stăpânitoare  din  imperiul  dualist, abuzurile, corupţia  şi  samavolniciile  autorităţilor  centrale  şi  locale. (Unirea  Transilvaniei  cu  România, ediţia  a  III-a, Editura  Politică, Bucureşti, 1978, p. 304)

 

23  noiembrie  1905

Se  încheie  protocolul  Consfătuirii  membrilor  Partidului  Naţional  Român  din  comitatul  Satu  Mare  în  care  s-a  hotărât  înfiinţarea  Clubului  Alegătorilor. Se  aleg  membrii  comitetului  central  comitatens, printre  care  este  şi  Dr. Vasile  Lucaciu. (Maramureşenii  în  lupta  pentru  libertate, Op. cit., pag. 251, doc. 153)

 

1907

Legea  Appony  impune  limba  maghiară  în  şcoli, după  planul  de  învăţământ  stabilit  de  Ministerul  de  Culte. (Ştefan  Manciulea, Graniţa  de  Vest, Baia  Mare, 1994, p. 105)

 

1908

Despre  biserica  din  Bârgău  se  zice  că  a  fost  construită  de  meşterul  Achim  din  Viile  Apei. I  se  zicea  paler, conducătorul  lucrării. Palerul  mergea  a  bea  pe  la  case  la  cei  bogaţi, apoi  mergea  beat  la  locul  unde  se  lucra. Se  spune  că-i  înjura  pe  lucrătorii  angajaţi, că  nu  au  lucrat  cât  trebuie. Aceştia, lucrătorii, s-au  înţeles  să-i  facă  bucata. Au  construit  turnul  din  piatră, lăsând  o  parte  mai  slabă  dinspre  biserică, pentru  ca  să  se  răstoarne  a  lungul  bisericii. 

În  anul  1908, într-o  vineri  noaptea, a  fost  o  furtună  mare  şi  turnul  s-a  răsturnat  pe  biserică. În  noaptea  respectivă  s-a  născut  Danciu  Ioan  din  Bârgău, părinţii  au  zis  că  băiatul  va  fi  fără  noroc. A  murit  de  tânăr.

Turnul  a  fost  construit  din  nou, din  lemn. Era  să  ardă  din  cauza  unor  tineri  care  au  fumat.

Turnul  actual... a  fost  ridicat  de  Zete  Gheorghe  din  Viile  Apei, prin  anii  1980-1984.

Înainte  de  1940  exista  în  interiorul  bisericii  din  Bârgău, pictat  pe  pereţii  de  sus, un  drapel  tricolor  românesc. În  1940, un  meşter  din  Ungaria, pe  nume  Zobes, a  pictat  biserica, astupând  drapelul. (De  la  Ioan  Borşe, 77  ani, Bârgău, 1996)

 

31  august  1909  - În  ziua  de  31  august  1909, în  Baia  Mare  s-a  ţinut  şedinţa  de  constituire  a  Partidului  Naţional  Român  comitatens  Satu  Mare.

Din  corpul  electoral  Baia  Mare  face  parte  şi  Vasile  Lucaciu, paroh  dietal  în  Şişeşti. Preşedinte  al  Cercului  Baia  Mare  este  ales  Alexiu  Berinde  din  Seini, iar  printre  membrii  acestuia  se  găseşte  şi  parohul  din  Cicârlău, Nicolae  Breban.

După  1910, clasele  dominante  austro-ungare  au  intensificat  pregătirile  de  război, crescând  fiscalitatea  asupra  maselor  populare. Această  politică  reacţionară  a  provocat  nemulţumirea  generală  a  populaţiei. 

În  anul  următor, 1911, au  loc  adunări  de  protest  în  toate  oraşele  din  Transilvania  împotriva  sporirii  cheltuielilor  militare, pentru  drepturi  şi  libertăţi  democratice.

În  30  octombrie  1911, la  Seini, are  loc  o  mare  adunare  de  protest  la  care  participă  cetăţeni  din  Ţara  Oaşului, din  jurul  Băii  Mari  şi  de la  poalele  Poienii  Codrului. Din  Cicârlău  participă  un  mare  număr  de  săteni, în  frunte  cu  primarii, preoţii  şi  dascălii  de  pe  sate (1918, Unirea  Transilvaniei  cu  România, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p. 210).

În  cadrul  acestei  impunătoare  adunări  a  luat  cuvântul  şi  marele  tribun  Vasile  Lucaciu, care  a  rostit  cuvinte  de  îmbărbătare  şi  speranţă  într-un  viitor  mai  bun  pentru  naţiunea  românească (ziarul  Poporul  român, 3  1911). 

Primul  război  mondial

În  anul  1918, ungurii  au  dus  din  Cicârlău  5  clopote (2  mari  şi  3  mici). Clopotul  cel  mare, de  1600  kg. se  afla  în  clopotniţă. El  a  fost  dat  jos, dar, în  cădere, nu  s-a  spart. Ofiţerul  care  asista, auzind  sunetul  deosebit  de  frumos, a  spus  că  îl  va  face  cadou  unei  biserici  din  Budapesta. Cumpăna  acestui  clopot  se  află  şi  astăzi  în  clopotniţa  bisericii  din  Cicârlău.

Al  doilea  clopot, de  1200  kg., a  fost  spart  în  turnul  bisericii  şi  a  fost  aruncat  bucăţi  pe  geam. Acestea, împreună  cu  cele  trei  clopote  mici, aduse  din  vechea  biserică  din  Cicârlău, au  fost  încărcate  pe  trei  căruţe  şi  duse  la  gară.

Consiliul  şi  Garda  Naţională  erau  subordonate  Consiliului  Naţional  Român  cercual  Baia  Mare.

“Din  ordinul  Consiliului  Naţional  Român  din  Cicârlău, în  administrarea  comunei  au  fost  introduşi  funcţionari  români, însă  pentru  aceea  limba  de  conducere  a  oficiului  până  acuma  e  cea  maghiară, altcum  toţi  aşteaptă, cu  dor, aprobarea  supremă  a  Consiliului  European, a  deciziunii  Marii  Adunări  de  la  Alba  Iulia. Grija  principală  a  acestor  funcţionari  era  îmbunătăţirea  aprovizionării  alimentare, faţă  de  care  “antistia”  comunală (primăria - n.n.)  la  timpul  său, nu  s-a  îngrijit  deloc, deşi  în  comuna  aceasta, cea  mai  mare  parte  a  locuitorilor  sunt  lipsiţi  de  celea  a  le  traiului  de  toate  zilele” (Arhivele  Naţionale  Baia  Mare, fond  Consiliul  Naţional  Român, Cercul  Baia  Mare, act  25, 19  nov. 1918; Extras  din  Muzeul  de  istorie  al  R.S.R, Bucureşti, 3, 1976, p.419-427).

În  25  noiembrie  1918  are  loc  adunarea  populară  a  românilor  din  Cicârlău, “de  faţă  fiind  toţi  locuitorii  români  din  localitate.

Pentru  Consiliul  Naţional  local  sunt  aleşi  următorii (în  unanimitate): Nicolae  Breban (preşedinte - n.n.), Sabău  Goron (secretar - n.n.), Pamfil  Gangea, Dumitru  Jurjea, Teodor  Robaş, Ioan  Gogea (tânărul), George  Simon, Paul  Pop, Ioan  Pop  a  Florii, Macovei  Maxim, Dumitru  Găvrilaş, Gavril  Jurje, Emanoil  Nedela, Ioan  Motica  a  lui  Filip, Ambrozie  Cărăgean, Ioan  Ardelean, Ioan  Mureşan, Dumitru  Oşan, Florian  Andreica, Flore  Pop  a  Lichi, Ioan  Pop  a  Cosmii, Tămaş  Oşan, Vasile  Oşan, Alexa  Mureşan, Gavril  Iluţiu, Ioan  Miclăuş.

Membrii  aleşi  poporul  depune  jurământ  de  fidelitate  şi  ascultare  către  Consiliul  Naţional  Central.

În  încheiere  se  cântă  imnul  naţional  român” (Arhivele  Naţionale  Baia  Mare, fond  Consiliul  Naţional  Român, 1918, act  nr. 13, Proces  verbal).

La  Marea  Adunare  Naţională  de  la  Alba  Iulia  din  1  Decembrie  1918, din  comuna  Cicârlău  au  participat: preot  Nicolae  Breban (Cicârlău), Lupşe  Gheorghe (Ilba)  şi  Jurje  Dumitru (Bârgău).

În  data  de  29  decembrie  1918, s-a  ales  Consiliul  Naţional  Român  cercual  Seini. Din  Cicârlău  au  fost  aleşi  în  Consiliul  cercual  Seini: Nicolae  Breban - paroh, Teofil  Oancea  şi  Teodor  Robaş  ca  membri; din  Ilba  au  fost  aleşi  membri: Simeon  Anderco - protopop, Georgiu  Danciu, Petru  Danciu  şi  Ioan  Palfi.

Întreaga  adunare  şi  Consiliul  ales  pun  făgăduinţa  solemnă  că  vor  fi  credincioşi  şi  ascultători  Marelui  Sfat  Naţional  Român. Se  exclamă “Trăiască  România  Mare”, se  cântă  Imnul  naţional  român. 

Consiliul  îşi  alege  organul  de  conducere  care  hotărăsc  să  folosească  numai  limba  română. Se  strigă: “Trăiască  România  cu  Bucovina  şi  Ardealul”.

În  luna  decembrie  1918, în  preajma  Crăciunului, armata  română  ajunge  în  Baia  Mare.

În  6  ianuarie  1919, preotul  Nicolae  Breban  din  Cicârlău  a  plecat  la  Baia  Mare  şi  a  solicitat  comandamentului  trupelor  române  să  trimită  un  număr  de  militari  în  Cicârlău, care  să  păzească  localitatea  de  jafurile  ungurilor (secui)  ce  se  aflau  în  Ilba. Chiar  în  ziua  de  6  ianuarie  se  instalează  în  Cicârlău  posturile  avansate  ale  armatei  române. Astfel, din  ianuarie  1919, linia  demarcaţională  trecea  pe  aliniamentul  Câmpulung  la  Tisa, peste  munţi  la  Cicârlău, dealul  Faţa  Mare  şi  Pietriş, peste  Someş, Codru  la  Ciucea  şi  Zam  pe  Mureş.

Consiliul  Naţional  Român  din  Baia  Mare  timite  în  21  februarie  1919  o  dispoziţie  prin  care  se  cerea  arborarea  tricolorului  naţional  român  pe  toate  instituţiile. O  copie  a  acestei  dispoziţii  a  fost  trimisă  Consiliilor  Naţionale  Române  comunale  care  au  procedat  în  consecinţă (Arhivele  Naţionale  Baia  Mare, fond  Consiliul  Naţional  Român, Baia  Mare, act  81, 21  februarie  1919).

În  urma  acestei  dispoziţii, Consiliul  Naţional  Român  din  Cicârlău  a  arborat  drapelul  tricolor  pe  turnul  bisericii  din  Cicârlău. La  venirea  trupelor  române  în  Cicârlău, Miclăuşiţa  Pişta  din  Cicârlău  este  arestat, dar  la  insistenţele  vecinilor  este  eliberat. Promite  că  nu  va  fugi  şi  că  se  va  prezenta  zilnic  la  vecini. Dar  nu  s-a  ţinut  de  cuvânt. Împreună  cu  un  alt  ungur  venit  de  la  Baia  Mare  s-au  înţeles  cum  să  acţioneze  împotriva  românilor. Cel  venit  din  Baia  Mare, de  pe  Valea  Roşie, dovedit  spion  în  favoarea  armatei  maghiare  de  la  Ilba, s-a  instalat  la  casa  fraţilor  Gheorghe  şi  Petre  Gavrincea  de  pe  dealul  Secătura. Spionul, înţeles  cu  Miclăuşiţa, ieşea  noaptea  din  casă  şi  semnaliza  spre  Ilba  cu  un  felinar, ajutând  la  reglarea  tirului  de  artilerie  spre  biserica  din  Cicârlău  unde  era  arborat  drapelul  tricolor. Un  proiectil  a  lovit  turnul  bisericii, altul  a  căzut  în  altar, dar  n-a  explodat. Un  alt  proiectil  a  lovit  clopotniţa, în  care  se  văd  urmele  şi  azi.